(de Radu Naum)
Pivot, în handbal, nu e o meserie, e un război. Cu acest post vin la pachet pumni, palme, trageri, împingeri, tricouri ridicate în gât şi carne vânătă.
În acea poziţie trebuie să fii luptător de libere şi echilibrist, abil ca un hoţ de buzunare şi puternic asemenea unui rugbist în grămadă. Acest loc specific, mereu în contact cu inamicul, îţi închipui că se potriveşte cui i-a plăcut să se încaiere în copilărie, unuia care n-a primit un şut fără să încerce să-l întoarcă cu dobândă. Cu atât mai uluitoare e alegerea, în preconcepţiile noastre, pentru o fată. În handbalul feminin delicateţea genului e lăsată la vestiare mai ales când vine vorba despre pivot. E o trântă permanentă în căutarea spaţiului dintre două apărătoare şi apoi a aceluia dintre caracatiţa care se desfăşoară în faţa ta şi orice locşor rămas liber între bare, în vreme ce, după ce a fost bumbăcită bine, jucătoarea se regăseşte într-o poziţie răsucită, perfect incomodă cu obligaţia fermă de a înscrie pentru că, nu se ştie de ce, o ratare de la semicerc e mult mai puţin îngăduită decât una de la 9 metri. La 9 metri divele genului care plutesc peste zidul defensiv adună admiraţia. În vreme ce salahioarele de la etajul inferior, doar frustrările. În plus, pivotul trebuie să priceapă exact ce vrea omul care duce mingea, să ajungă fix la întâlnirea cu intenţiile colegei care poate alege să arunce sau să-i strecoare balonul, şi vai de capul celei care nu-i pe fază! Nu pare un job, pare o condamnare. Fiecare acţiune reuşită aduce a mare evadare. Şi, după „Lanţul” şi „Închisoarea îngerilor”, ce ne mai plac poveştile ăstea!
Mulţi pivoţi fete şi-au săpat un loc în istorie. Vali Cozma, „pajul” fabulos al Marianei Tîrcă, Ionela Stanca, aleasă cel mai bun pivot al lumii, Crina Pintea, câştigătoare de Liga Campionilor. Oana Manea e o personalitate dintre cele mai apăsate ale acestei galerii în care nu valoarea, căci ea e evidentă, ci personalitatea le separă pe cele care au încasat la greu pentru România. De peste un deceniu Oana e în tot ce a făcut mai bun handbalul nostri feminin, adică două medalii de bronz, una europeană şi alta mondială, şi unica Ligă a Campionilor, cea a CSM Bucureşti. De aceea a şi fost votată de jurnalişti între laureatele Trofeelor Alexandrion, în Gala organizată de Fundația Alexandrion, un loc în care nu s-au regăsit multe colege. Pentru că era în joc de atât de mult timp încât părea eternă, s-a retras în regretele tuturor acum doi ani şi a revenit în uimirea generală. Oana a arătat mereu a şef de gaşcă discret şi mucalit, unul în calea căruia nu vrei să te pui. Pare să fi avut acel început de viaţă plin de tumbe şi turbulenţe care, bine canalizate, duc către o carieră deasupra destinului scris adesea strâmb între betoane. Ceva ce se mai vede rar în aceste vremuri în care o julitură, o luxaţie sau o fractură simplă, lucruri care erau cândva parte din firescul unei copilării în mişcare, sunt percepute ca drame colosale.
Când s-a reapucat de performanţă, la Rapid, a scârţâit din toate încheieturile. „Mă dor toate!”, spunea la începutul sezonului. Acum se luptă la titlu. La 36 de ani să-ţi pui din nou corpul la bătaie nu poate fi simplu. Oana Manea e din categoria, indiferentă la gen, a celor la care spiritului trage trupul. Paradoxal, deşi n-a căutat popularitatea, a fost una dintre figurile importante ale handbalului românesc. Poate că oamenii simpli, care muncesc din greu şi pentru care nu există meci uşor, în nici un domeniu, au cotă încă. Există speranţă.
