(de Radu Naum)

„Am vrut să-l sperii pe Caeleb Dressel. Am vrut să-l sperii un pic şi cred că am reuşit”. Ce faci când eşti cel mai mic din curtea şcolii şi ceilalţi îşi umflă muşchii? Te dai la ei! Şi vezi tu după aia… În faţa acestei afirmaţii a lui David Popovici de după semifinala olimpică de sută liber îţi vine să vorbeşti singur. Ce l-o fi apucat?! Nouă ni se păruse că a pierdut linia dreaptă şi a intrat în culoar, dar iată că puştiu’ zice nu, am vrut să îl sperii, pam, pam! Pe bune?! Dressel e un „monstru marin”, un portavion care face să fiarbă apa sub el şi iată că fregata asta subţirică de Dunăre a avut pretenţia să-l scufunde. Sau măcar să-l zgârie. Şi poate că aici e toată povestea care îl face special pe acest tânăr care pare că a mai trăit o dată această viaţă, atât de sigur pare pe el şi pe tot ce va face. Să-l sperie pe Dressel? Poate pe noi…

Americanul n-a tremurat, Şi-a făcut norma de medalii în acest „high sea” a înotului de la Tokio în vreme ce David şi ceilalţi puşti ai noului val al probelor cele mai populare, Hwang, Miressi, Nemeth, au rămas să se bălăceasca mai pe la mal. Românul a fost totuşi cel mai aproape de a smulge un pic de metal din bazinul japonez în de-acum pentru noi celebra finală de 200 liber în care a eşuat la „o unghie” de bronz. Două sutimi. Încercaţi să vi le imaginaţi! Sau să le măsuraţi! Eu am încercat. Prin diferite metode am reuşit (cred eu) să cronometrez o clipire din ochi. 9 sutimi. În mod normal, te dai cu capul de pereţi când ratezi pentru încă şi mai puţin o intrare în istorie. David s-o fi supărat, nu mă îndoiesc, dar zice că a evacuat repede amarul. N-are coşmaruri, nu e blocat pe „ce frumos ar fi fost!…”. Să iei la 16 ani o medalie olimpică e un soi de anticameră a Valhallei în cărticica războinicului de meserie. O senzatie rară. Chestia cu „ai toată viaţa înainte” nu funcţionează, e ca un emetiral în caz de prăbuşire. Dar tipul nostru a plonjat înapoi în viaţă, vag parfumat de osanalele pe care mica noastră congregaţie a pasiunii sportive le practică de îndată ce vede răsărind un boboc de orice, nemaiaştepând să iasă flori şi fructe. Hopa sus, direct în slăvi! Dacă o fi vreun şanţ vreodată pentru Popovici în calea lui, în afara lui însuşi, ăsta este: aplecarea noastră viguroasă către tămîierile pre-concepţionale. A se feri ca de bombe, scuzaţi formula în aceste vremurii în care unii înoată prin igrasia bunkerelor…

„A real thing!”. Aşa l-a caracterizat un coleg de înot pe David atunci când organizatorii Galei Trofeelor Alexandrion s-au gândit să-l propună pe lista premiilor pentru speranţe. Se întâmpla înainte de cea mai bună performanţă a anului (trecut) pe sută liber, înainte de lada cu aur adusă de la Europene de juniori sau de aventura olimpică, înainte, fireşte, de toate celelalte disticţii pe care le colecţionează, cel mai bun sportiv al anului, cel mai bun tânăr sportiv european şi cine mai ştie câte. Atunci, pe scenă şi în faţa unei săli adunând mare parte din elita sportivă a României, David a părut a fi mult înaintea vârstei lui, şi continuă să fie. Probabil că nu se poate altfel în acest culoar îngust pe care concurează cu toate naţiile, toate culturile, toate tehnologiile care sunt disponibile pentru unii şi alţii. Omul nostru e plecat într-o cursă lungă, lungă. Şi pentru asta trebuie să fii dotat. Din cap până-n picioare.

Aţi mai auzit ceva despre el în ultima vreme? Despre asta e vorba. El şi antrenorul Adrian Rădulescu şi-au creat o bulă care nu e un tunel. Se întâmplă lucrurile dure şi lucruri simpatice, dar mai ales acolo nu se grăbeşte nimeni, timpul are răbdare, vorba lui Marin Preda, spre deosebire de timpul ăstălalt, al celor care tresalată în ritmul inimaginabilului care ne tot loveşte de doi ani. Pe 31 martie, la prima ediţie nepandemică a Galei, ar putea, cine ştie?, să iasă din nou la suprafaţă. Pentru o gură de aer din lumea noastră.